Pentru adevărata dragoste trebuie să lupți!

Probabil cunoașteți cu toții o poveste de dragoste ce pare desprinsă din povești, o poveste de dragoste perfectă dintre un el și o ea. Un el ce o iubește cu toată ființa lui, de nedescris în cuvinte, o ea cel îl iubește nebunește, imposibil de arătat chiar și prin fapte. Un el și o ea ce se iubesc mai mult decât orice și mai mult cu fiecare zi!

Da, există dragostea adevărată, e zilnic printre noi, e cea a părinților noștri sau a prieteniilor noștri, e chiar a noastră uneori. Dar, la fel cum lumea poate fi uneori prea bună, alteori prea rea, la fel cum oamenii sunt uneori prea darnici, alteori prea egoiști, așa e și cu dragostea. E uneori prea perfectă sau aproape de perfecțiune, alteori neimaginat de grea. Grea pentru că nu întotdeauna sfârșești lângă cel pe care îl iubești cel mai mult, nu mereu simți iubirea lui, și nu trăiești la intensitate maximă prezența lui.

Și totuși există dragoste în acele gesturi simple, mărunte, dar pline de iubire, există dragoste în spatele unui “Ai grijă de tine!” și mai ales în spatele unor cuvinte precum “Îmi pasă mai mult decât ai crede!” Și asta pentru că dragostea nu e făcută pentru a fi văzută, ci pentru a fi simțită în profunzimea ei. Dragostea se simte prin acele trăiri pe care cu greu ți le explici când ești în preajma lui, prin acele cuvinte pe care cu greu le găsești atunci când te privește, prin acele emoții și fiorii de la fiecare sărut, prin acea dorință de a-l avea mereu doar pentru tine. Atunci când știi sigur că el e totul, dragostea e perfectă!

E nevoie de un el și o ea pentru adevărata dragoste, pentru acea dragoste perfectă. E nevoie de două persoane care să fie dispuse să își pună viața, fericirea unul în mâinile celuilalt și totuși să nu le fie frică. E nevoie de două persoane dispuse să treacă oricând prin focurile Iadului unul pentru celălalt, de un el și o ea care să se iubească mai mult decât o pot spune cuvintele, decât o pot arăta faptele, de două persoane care să cunoască fericirea absolută, Paradisul prin iubirea ce și-o poartă.

Asta e dragostea ideală! Un el dispus să lupte pentru fericirea lor, o ea capabilă să viseze la împlinirea amândurora. Un el puternic, ambițios, curajos care să înfrunte orice obstacol ce se pune în calea fericirii, o ea visătoare, încrezătoare, suficient de inteligentă încât să închidă gura celor ce le contestă iubirea!

Ce frumos, nu? Și totuși trebuie să o dăm și în cealaltă extremă, acea extremă în care dragostea nu mai e perfectă, nu mai aduce fericire, împlinire, ci ură de oamenii din jur, durere și suferință. Acea extremă în care dragostea a fost perfectă, dar a avut cine să o distrugă. Și n-au distrus-o ei, cuplul, ci ei, oamenii, oamenii ce nu au crezut în iubirea lor, cei care s-au opus de la bun început fericirii.

Atât de trist, nu? Și în această dragoste nefericită , nici el, nici ea nu au avut curajul de-a lupta, de-a se împotrivi celor ce nu văd o finalitate a iubirii. El nu a fost suficient de puternic de-a opri răutățile lor, ea nu suficient de încrezătoare de nu le da crezare. Un el și o ea ce s-ar fi putut iubi cel mai mult mereu, pentru totdeauna, dar care s-au pierdut pentru că n-au știut să apere dragostea.

Da, e complicată iubirea, dar e frumoasă, adică ar putea fi frumoasă și va fi dacă vei lupta pentru ea și nu îți îngrădi dragostea, las-o liberă. Las-o să facă ce vrea, să iubească cum vrea! Nu înceta să iubești pentru că așa spune lumea că e mai bine, și nu închide ochii pentru că așa zic ei că vei vedea lumina interioară. Nu le da lor crezare, dă-i doar lui crezare! Și pentru adevărata dragoste trebuie să fii mahalagioacă ca Mița a lui Caragiale, sensibilă cu el precum Veta și etern îndrăgostită ca Zița!