Privește-mă în ochi!

Străbat de multe ore străzile pustii, decolorate de trecerea timpul și mă găsesc în aceeași ipostază: plânsă, distrusă și cu inima goală, goală de tine, goală de noi. Ploaia parcă suferă alături de mine, cade nesigură pe asfalt, lovindu-se cu putere, așa cum vorbele tale m-au lovit cu putere în inimă. În fața ochiilor mei se desfășoară întregul tablou al iubirii noastre. Văd, ca și cum ar fi acum, momentul în care privirile noastre s-au intersectat pentru prima dată, mii și mii de scântei m-au izbit, iar perechea ta de ochi atât de perfectă m-a făcut să-mi uit întreaga existență. Văd, ca și cum ar fi acum, momentul în care buzele noastre s-au atins pentru prima dată, totul era ireal, un dans al parfumului de amor, iar tu și eu deveneam noi. Încet, dar cu pași siguri am evoluat, am ajuns să trăim unul pentru celălalt. Totul era perfect, de fapt asta credeam eu, căci doar părea să fie perfect. Amintirile frumoase alături de tine mi-au provocat din nou plânsul, ploaia se îmbina cu lacrima care-mi pica pe obraz, iar atmosfera devenea din ce în ce mai apăsătoare. Secvențe din fericirea noastră îmi alinau suferința, însă cuvintele acelea "Iubito, am greșit, sunt un prost. Nu am știut să-ți fiu bărbatul pe care ți l-ai dorit. Te-am înșelat!", mă distrug puțin câte puțin. Nu pot să cred unde am ajuns. Vreau un răspuns, am nevoie de un răspuns! Ce ți-am făcut eu ție, suflet drag, pentru a merita soarta asta? Merg prin ploaie, din când în când mă mai uit la telefon, m-ai sunat neîncetat și culmea e că nu am auzit. Probabil gândurile m-au acaparat, iar pedeapsa pe care o primesc acum pentru că te-am iubit neîncetat, m-a imobilizat în fața sentimentelor tale. Văd în capătul străzii complet acoperită de o ploaie cruntă, văd o siluetă de bărbat. Se apropie încet și trist de mine. Privesc mai bine și îmi dau seama că ești tu. Picioarele ne-au condus în fața bisericii care ne-a fost martora iubirii noastre. Ai ajuns în dreptul meu, aveai o privire apăsată, greoaie și ochii tăi erau umflați de la atâta plâns. Nu reușeai să scoți niciun cuvânt, priveai în pământ și toată reacția din partea ta a fost să-mi cazi la picioare și să plângi. M-am așezat lângă tine și te-am luat în brațe. Preț de câteva minute ai plâns în brațele mele apoi mi-ai sărutat mâinile și ai vrut să pleci. Printre suspine am reușit să îți spun: "-Privește-mă în ochi și spune-mi de ce ai făcut-o! "-Draga mea, nu te pot privi în ochi, ochii tăi senini și plini de sinceritate nu merită să fie priviți de acești ochi. Meriți ceva mai bun, mă urăsc pentru că ți-am cauzat cea mai mare durere din viața ta, una pe care nu o meritai, căci mi-ai fost o iubită, prietenă, soră, mamă exemplară. Însă vreau să știi că te iubesc. Poate pare ironic și deplasat să îți spun asta după ce am făcut, însă în inima mea tu-mi ești regină." Știam că nu mă minte, îl cunoșteam mai bine ca oricine altcineva, însă inima mea suferea, nu știa ce să facă. Am ales să las deoparte decizia, să mă mai gândesc, să nu mă pripesc și l-am luat în brațe. Ploaia deveanea din nou una cu noi, iar noi încet, încet ne luam adio fără să știm!