Un zâmbet poate schimba lumea

Sunt pe stradă şi plouă, însă eu am decis să mă opresc şi să privesc împrejur. Atâtea priviri străine, atâtea fețe fioroase, atâţia oameni nefericiţi. Şi văd doar, ici, colo căteva persoane care zâmbesc. Dar fericirea unde este, dar zâmbetul de pe chipul vostru de ce a pierit? Şi unde e speranţa din privire, v-aţi pierdut și încrederea?

Mă uit în jurul meu şi nu mă simt înconjurată de oameni, ci de nişte copii imperfecte, nişte umbre întunecate. De ce sunteţi mai monotoni decât vremea de afară, de ce așa grăbiți?

Ştiai că poţi înveseli ziua oricui cu zâmbetul tău? Voi nu aveţi un zâmbet, voi nu mă faceţi să zâmbesc, voi mă întristaţi. Sunt tristă, tristă că văd atât falsitate şi suferinţă în jurul meu.

E agitaţie în oraş şi cerul începe să arunce parcă cu furie stropii de ploaie. Voi fugiţi panicaţi, vă loviţi unii de ceilalţi și unii nici nu îşi cer iertare. Vă îmbrânciţi și nu faceţi nimic altceva decât să va continuaţi drumul, fără a arunca o privire în urmă, fără a vă păsa dacă ați rănit în urmă. Eu rămân nemişcată, vă privesc pe toţi în parte, de unde vine această răutate? Am fost făcuţi pentru a ne bucură unul de celălalt, unul de prezenta altuia. Suntem oameni şi trebuie să ne ajutăm între noi, să ne sfătuim, încurajăm, iubim. Dar noi ce facem? Ne împingem unii în alţii, ne privim cu dispreţ, să urâm, ne trădăm, mințim, rănim. Care e echilibrul acestei lumi, în ce suflete dăinuie pacea?

Oftez şi îmi continui într-un final drumul, dar mă opresc iar. O fetiţă îmi apare în faţă cu hainele ude, cu mânuţele îngheţate cerând mirostenie și mă întreb. Aţi fost atât de ocupaţi și de grăbiți încât nici acest suflet nevinovat nu l-aţi văzut? Ea nu fuge de ploaie şi nici nu plânge, nu urăște, nu lovește deşi viaţă ei e mult mai rea decât a voastră. Ea zâmbeşte! Îi întins tot cea m prin buzunar şi îi zâmbesc. Soarele răsare!