Iubirea se naște și din prietenie.

El era cel mai bun prieten al meu, probabil eu cea mai bună prietenă a lui. Și ne înțelegeam perfect, eu îi spuneam tot ce aveam pe inimă, în timp ce el nu îmi ascundea vre-un secret. Și ne simțeam bine unul în compania altuia și ne purtam cel mai natural unul cu celălalt, dar toate acestea până într-o zi. Adică până în acea zi în care, el fiind bărbatul, și-a făcut curajul de-a spune ce are pe suflet și anume faptul că mă iubește. Am fost cei mai buni prieteni până când mi-a spus că inima îi bate puternic când mă vede, că mâinile îi transpiră când mă atinge, că se pierde printre miile de cuvinte când mă privește. A avut acel curaj nebun de a-mi spune că nu sunt o simplă prietenă, și că însemn atât de mult încât își dorește să fiu doar a lui. Era pot spune, dependent de prezența mea, și da, eram și eu. Îl visam mereu, zâmbeam când îi auzeam numele, inima îmi bătea când mă strângea în brațe, când mă prindea timid de mână. Și cu dubii poate la început, și destul de temători amândoi, am început una dintre cele mai frumoase relații, una născută din prietenie. Acea frică venea, cel mai probabil, din dorința de a nu strica prietenia ce ne legase până atunci sau poate ne era prea frică să ne pierdem unul pe celălalt pentru totdeauna, pentru că la asta s-ar fi ajuns dacă nu eram chiar potriviți. Am fost totuși! Azi el e cel care îmi aduce micul dejun la pat și zâmbetul pe buze, el mă răsfață, mă alintă și mă iubește cum știe mai bine. A fost cel mai bun prieten al meu, iar azi cel ma bun soț, cel mai devotat, grijuliu, iubitor. E tot ce mi-am dorit și mi-l doresc toată viața!

El știe când nu mă simt bine și simte când ceva e în neregulă cu mine. El mă îmbrățișează mereu când cerul se prăbușește peste mine și îmi sărută fruntea când toți sunt împotriva mea, arătundu-mi că cel mai important e să îmi fie el alături. Și ne certăm uneori, dar zice el "sunt certuri din iubire", și ne contrazicem de multe ori, dar uneori cedez eu în fața lui și alteori cedează el și considerăm amândoi că aceasta e adevărata iubire.

Și sunt triste zilele când nu e acasă, și mai triste sunt acele zile în care eu trebuie să plec de-acasă, e ca și cum jumătate de inimă îmi rămâne cu el. M-am obișnuit să-adorm cu capul pe pieptul lui, jucându-se cu mâinile în părul meu, strângându-mă puternic, și cel mai bine mă simt în brațele, acolo e cel mai bine, acolo mă simt mereu acasă. Și știu că mă va proteja mereu și că ar face orice să mă vadă fericită, și nu mai există azi vre-un dubiu, am fost, de fapt, cea mai bună prietenă a lui și sunt azi, cea mai bună soție.