Te-am vrut și totuși nu te-am avut!

Te vedeam zilnic, însă recunosc, nu am fost de la bun început atașat de tine, cu timpul au venit acele sentimente. Nu erai foarte populară, însă cred eu cea frumoasă din liceu și poate acea frumusețe a ta m-a făcut să cred că ai fi modestă, că ai putea respinge anumiți oameni, anumite caractere. Și te-am luat drept un experiment la început, îți urmăream mișcarile, îți analizam personalitatea și am rămas impresionat într-un final de firea ta. Te împlicai în multe activități extrașcolare, păreai a fi o bună prietenă, o excelentă ascultătoare, și îți plăcea să ajuți și erai și foarte inteligentă. Aparențele înșelau! Am ajuns să mă atragă obiectul experimentului meu.

Și deci, așa am ajuns să îmi placă să te văd zâmbind, ajutând, să te aud râzând, să te privesc cum îi sfătuiești pe alții, să descopăr iubirea ta pentru toți cei din jur, sperând că și pe mine mă iubești.

Ajunsesem la un moment dat să depind de fericirea de pe chipul tău, de gingășia cu care mă priveai uneori, de rafinamentul ținutelor bine alese în fiecare zi. Și mă priveai și tu de multe ori pe ascuns, așa că îmi puneam destul de des întrebări precum "Oare mă place?" "Și ar putea avea oare sentimente pentru mine?". Așteptam parcă un răspuns de multe ori, nu îl primeam totuși niciodată. Și aș fi vrut să mă bag în seama cu fata care îmi sucise mințile, însă pe cât de tupeist eram cu "băieții mei", pe atât de fricos să îi vorbesc cele mai frumoase fete din liceu și pe cât de bărbat pe terenul de fotbal, pe atât de laș în fața sentimentelor mele. Și totuși eram norocos că am șansa să te privesc zilnic, șansa să te aud în fiecare zi cum râzi, crede-mă, odată cu tine râdeam și eu. Vocea ta mă îndemna să merg pe calea fericirii, vocea ta mă făcea să zâmbesc, să simt că trăiesc. Tu mă țineai viu într-un fel sau altul! Ai avut numeroase efecte asupra mea în toți anii de liceu, și încă nu îmi vine să cred că pasiunea pentru tine nu mi s-a schimbat, e la fel de intensă, de magică. Te iubeam, eram convins de asta, și, deși mi-am dorit să am acel curaj nebun, firesc de-a îți adresa două-trei cuvinte măcar, nu l-am avut vreodată în cei patru ani. Dar a venit într-un final ziua în care mi-am luat inima în dinți și am făcut un pas spre tine, un pas la propriu și la figurat. Tremuram, dacă îți vine să crezi, și palmele îmi erau transpirate, inima îmi bătea puternic, aveam un gol imens în stomac, eram îndrăgostit, dar acum urma să afli și tu asta! Recunosc, acel curaj a venit în momentul în care am realizat că nu câștig nimic dacă nu încerc, dacă nu sunt sincer cu tine, și sincer cu mine. Da, era un joc de "totul sau nimic". Ori îmi erai tu "tot", ori eram eu "nimic". Acum era momentul să te câștig sau să te pierd. Erai în fața mea, mi-era frică.

-Bună! Am zis destul de banal. -Bună! Tu trebuie să fii căpitanul echipei de fotbal. -Am râs- -Chiar el! Timp în care cel mai bun prieten al meu a venit și mi-a sărutat fata visurilor. -Bună frate! Ea este iubita mea, dar văd că v-ați cunoscut deja. -Da, am avut această plăcere. Păi, mă bucur pentru voi! –Le-am spus, am zâmbit și m-am întors. Da, a fost momentul să o pierd, ea e "totul" pentru altcineva, eu un "nimic" că am pierdut-o!

Și totuși, chiar mă bucuram, adică ea părea fericită, iar eu asta îmi doream. Regretam totuși că am fost laș, că nu am îndrăznit să îmi zic cu voce tare sentimentele, că le-am ascuns, că mi-am răpit singur șansa mea la fericire. Uite așa l-am invidiat pentru iubirea pe care ea i-o purta, așa mă invinovățeam pentru iubirea ce nu o simțeam.

Și deci, așa te-am iubit și așa te-am vrut, dar totuși nu te-am avut. Te are altul, te iubește altul, te iubesc și eu în felul meu!