Oare de ce?

Știi momentul ăla în care ai iubit cu fiecare por, cu fiecare celulă, cu întreaga ta ființă?

Dacă nu toți, majoritatea am trăit acea iubire nebună în care nimeni și nimic nu era mai important ca voi doi, voi doi care vă erați iubiți, prieteni, frați și părinți. Iubirea e ceva suprem, mai suprem ca orice logică pământeană. Apare atunci când nici nu te aștepți și îți dă peste cap întreaga existență. Ajungi să crezi că nimic și nimeni nu e mai important ca voi 2, că ați putea fugi în lume să vă trăiți la maxim iubirea și că nu ai nevoie de nimic altceva atât timp cât marea ta iubire e lângă tine. Recunosc! Iubesc, iubirea. Dar știi momentul ăla în care din toată dragostea dintre voi a rămas doar ură, regrete și multe lacrimi? Tot ce cândva vă lega, acum vă desparte. Eșecurile și dezamăgirile acumulate v-au făcut praf întreaga iubire. Sufletele voastre care cândva erau pline de viață și culoare, acum sunt șterse de orice fericire și goale. Nimic din ce ați avut, nu mai aveți. Astfel că, drumurile voastre se despart. Rămânând în urmă clipele de fericire și amintirile pline de iubire. E crud să treci prin asta, dar și mai crud e momentul în care ai vrea să iubești, însă frica de a fi rănit te oprește. Ajungi în ipostaza de a refuza iubirea, de a încheia orice legătură cu Cupidon și te izolezi. Frica de a suferi în zadar te copleșete. Oare de ce ne închidem în noi? Oare de ce devenim reticenți în fața iubirii? Oare cât de distrus să ne fie sufletul pentru a ajunge să ne ferim iubire?

Am nevoie de un răspuns, toți cei care au trecut prin aceeași situație, toți aceștia avem nevoie de răspunsuri. #inspiratădeverișor #oaredece