Atunci când nu ești!

Bate vântul, frigul a luat din nou amploare, picăturile de ploaie cad ușor, se preling pe case, geamuri, burlane, iar eu, un suflet plin de gânduri și dubii, stau lângă fereastră și aștept să apari, de fapt.. Sper să apari.

De când nu mai ești parcă și ploaia e din ce în ce mai puternică, mai nervoasă, iar strada a rămas pustie în noapte. Îți aduci aminte când ne sărutam sub clar de lună? Când ploaia ne era decor, iar întunericul viața? Când vântul ne împrăștia iubirea, iar noi, două suflete printre stele, visam iubiri ca-n telenovele? Ești plecat, plecat departe, dar sufletul îți este aproape. Mi-a rămas întipărit pe bluza mea, pe buza mea. Atunci când nu ești, nici eu nu sunt. Sufletul mi-e sfâșiat, ochii-mi sunt înecați, iar bătaia inimii mi-e aproape moartă.

Am rămas lipită de geam, privesc întunericul și zăresc un cuplu, presupun că nu s-au văzut de mult, căci nu-și mai dau drumul, se sărută în ploaie și plâng. Realizez cât e de inutilă viața fără iubire, fără tine, îmi lipsești atât de mult. Mi-aș dori să fii aici, să mă ții strâns în brațe și să adorm așa, căci brațele tale-mi sunt adăpost, casă, loc de încredere.

Ceasul bate ora 00:00, iar atunci realizez cât e de târziu, nu se mai zărește nimic pe fereastra apartamentului de la etajul patru, decât cetatea, care-și așteaptă încă iubirea. Luna s-a stins, iar vântul e din ce în ce mai puternic.

Atunci când nu ești, nici viața nu-i! Privesc din nou spre cer și sper că și tu privești atunci spre el. O stea lucește, lucește pentru mine, lucește pentru tine, lucește pentru noi în viitor. Ușor mă desprind de fereastră, îmi fac loc în patul gol și rece și privesc tavanul. Odinioară obișnuiam să-l privim împreună. Închid ochii, o lacrimă cade pe obraz, încep să visez, în vis îmi ești mereu prezent.