Scrisoare către cea care încă mă iubește!

Am primit acum ceva timp scrisoarea ta, însă mi-a fost frică să o citesc imediat, iar mai apoi, prea frică să mă destăinui în fața celei pe care am iubit-o din tot sufletul. Și, deși ţi-ai folosit întreaga energie pentru a mă alunga viaţa ta, eu nu te puteam urî. Nici n-aveam cum să te urăsc, de fapt! Ce a fost între noi nu a fost o simplă atracţie ca să o fac, ci pură iubire. Și poate din acest motiv viaţa mi s-a oprit în momentul în care am decis să o luam pe drumuri separate, atât de separate încât eu sunt acum la sute de kilometri distanţă de cea care mi-a fost prima iubire. Îţi spun sincer, n-am vrut să plec! Am făcut-o totuși pentru că nu am vrut să mă urăști cu timpul pentru că nu ţi-am respectat decizia, pentru că ți-am încălcat dorința.

Au fost, la început momente în care nu mă puteam abţine să îmi întreb prietenii de tine. Mă macina pe interior faptul că nu știam ce faci, cum ești, dacă ești bine. Însă ei, cu toţii, refuzau să îmi vorbească despre "femeia mea" sub pretextul că îmi fac mai mult rău și că nici ţie prea mult bine nu îţi fac. Mi-au spus apoi să nu te mai caut și să nu îţi mai scriu, deși voiam cu toată fiinţa mea să o fac. Am lăsat totuși timpul să mai treacă, apoi i-am întrebat din nou, ce faci, cum ești și cum suporți despărțirea și mi s-a răspuns că ai reușit să treci peste, că ești fericită, motiv pentru care am început cu inima frântă și cu amintirea ta încă vie în suflet să îmi caut la rândul meu fericirea. Mi-am spus că dacă tu ţi-ai dat o șansă, de ce nu mi-aș da și eu?! Și am plecat, departe de tine, departe de tot ce ne lega în acest oraș, de tot ce am trăit aici. Am plecat pentru că asta a fost în principal dorinţa ta și pentru că mi-ar fi fost mie prea greu să o iau de la capăt știind că sunt atât de aproape fizic de tine, și totuși atât de departe spiritual, căutând iubirea ta în altcineva. Nu mă puteam împăca cu gândul că într-o bună zi, din întâmplare, te voi revedea pe stradă la brațul unui alt bărbat. Și nu suportam acest gând pentru că îmi doream încă să fiu singurul bărbat din viaţa ta. Nu ne-a fost să fie totuși!

Am părăsit cu lacrimi în ochi orașul, deși o parte din mine își dorea să se întoarcă "acasă". În acel moment erai tot ce aveam mai bun, singurul lucru cu care mă puteam mândri în viaţa era decizia de a fi cu tine. Fără tine nu eram, așadar nimic. Fără tine nu știam ce e iubirea, ce e speranţa, familia, fericirea! Nu mai aveam un viitor și asta pentru că din totdeauna mi-am imaginat viitorul lângă tine, dar noi, ca și întreg nu mai existam.

Am rătăcit mult timp până am găsit un loc, un loc al meu departe de tine și mai ales fără tine. Și în momentul în care am descoperit acest loc, mi-am găsit, pentru un timp și refugiu în braţele unei femei frumoase, și era atât de frumoasă încât n-am putut accepta faptul că trăiesc cu ea ceea ce trebuia să trăiesc cu tine, așa că am plecat. Am plecat într-o altă călătorie către fericire și am găsit-o întâmplător exact unde mă așteptam mai puţin. Mi-am fost bine un timp, dar până într-o zi, până în acea zi în care am realizat cât de mult seamănă zâmbetul ei cu al tău și până am privit-o atât de profund în ochi, încât am văzut că sunt de același verde intens, și am plecat iar. Nu puteam accepta ideea că ochii ei mă privesc așa cum și ai tăi o făceau, că și buzele ei mă sărutau așa cum numai ale tale știau. M-am trezit apoi în patul unei femei pe care nici măcar nu o cunoșteam și atunci mi-am amintit că m-ai acuzat de infidelitate. Așa că mi-am luat hainele și am plecat fără a încerca să îi aflu măcar numele pentru că și asta îmi amintea de tine. Eu te vedeam în fiecare dintre aceste femei, și deși eram cu ele, te voiam pe tine!

Și poate din acest motiv nu mi-am găsit nici măcar astăzi locul, poate de asta nu iubesc nici măcar în ziua de azi o altă femeie. Cred că e prea simplă explicația nefericirii mele: Eu continui să te iubesc numai pe tine de ani întregi!

Nu, nu mi-am urmat visul și asta pentru că doar tu credeai în împlinirea lui și mi-a fost cel mai frică să lupt pentru ceva ce mi-ai promis cândva că vom lupta împreună! Nu sunt împlinit nici pe plan profesional, așadar. Tu erai singura care mă încuraja, singura care mă ajuta și spijinea și tu nu mai erai aici pentru mine în momentele dificile. Numai tu mă puteai împlini atât profesional, cât mai ales personal.

"Plec cu toată iubirea pe care ţi-am purtat-o, am crezut orbește în dragostea noastră" și chiar am crezut și probabil încă mai cred, și poate din acest motiv nu mi-a mers cu niciuna din acele femei. Poate de asta trăiești încă în mintea și inima mea sau poate din acest motiv refuz să uit tot ce a fost între noi, poate de asta încă te visez seară de seară. Și, dragostea mea, chiar dacă ți-am spus la începuturi și le-am spus și alor noștri prieteni să nu mă mai cauţi, crede-mă, am făcut-o pentru că îmi era încă rănit sufletul, rănit pentru că ai decis să nu ai încredere în cel ce ţi-am fost.

Și până să primesc această scrisoare, am crezut că ești mai fericită ca niciodată, am crezut că ai reușit să mă înlocuiești cu cineva care nu e nici pe departe ca mine. Și am sperat ca el, noul el să îţi fie tot ce nu ţi-am putut fi eu și de fapt, să fie mai curajos ca mine. Eu ... Eu am fost un laș. Da, un laș! Trebuia să rămân, să îţi demonstrez că tu ești singura femeie din viața mea, singura femeie pe care o pot iubi, dar în schimb, nu am făcut nimic altceva decât să arunc armele și să mă declar învins. Am plecat pentru că nu voiam să te văd fericită în braţele unui alt bărbat, nu voiam să fiu martor al iubiri voastre, martor al fericirii tale și să fiu zilnic conștient de faptul că nu sunt eu motivul acelui zâmbet superb.

Acum că ţin în mână scrisoarea de la tine, am toate motivele să cred, să sper și să lupt pentru ceea ce a fost cândva al meu.

-Încă nu realizez ce mi se întâmplă. Îmi spune așezându-și capul în braţele mele. Și finalul? Întreabă mai apoi.

Și vreau să știi că doar pe tine te pot iubi nebunește, doar pe tine fără limite. Cu tine vreau să trăiesc, prin tine să iubesc.

Semnat fostul care încă te dorește!