Mamă , iartă-mă că am crescut!

Iartă-mă că nu mai alerg după mingi, ci după oameni. Iartă-mă că nu mai plâng că nu-mi cumperi o jucărie , ci de dor!

Mamă.. îmi pare atât de rău că am crescut, că nu te-am ascultat când ai zis să am grijă de mine , că sufletul meu e un castel şi să am grijă pe cine las să intre.

Am lasat oamenii să facă ce vor , să-l mânjească cu noroi , să arunce cu pietre în tot ce avem mai frumos în mine.

Unii au fost trecători, n-au lăsat semne că au trecut pe acolo.. iar alții, încă sunt vii in sufletul meu. Nu am uitat , că de fiecare dată când trebuia să curăț ce au lăsat alții, m-ai ajutat , iubit şi sprijint.. Aşa că , mamă , iartă-mă că am crescut!