De ce vii... ?

De ce vii.. dacă oricum o să pleci? De ce vii.. dacă știi că mă rănești? De ce vii.. dacă o să pleci? De ce vii.. dacă nu mă mai iubești?

De ce vii iubire? De ce nu lași loc doar pentru mine?

De ce mă lași să plâng în neștire?

Atunci când pe tine nu te mai doare de mine?

Iubirea, ah iubirea. Sentimentul acela asemănător brizei marine care îți vântură grațios părul, acel sentiment inconfundabil și incomparabil! Este minunat să te îndrăgostești și la fel de minunat este să simți iubire față de cineva. E uimitor să te uiți în ochii cuiva și tot ce poți vedea e reflexia ta și o iubire uriașă pe care ți-o poartă.

Iubirea începe timid, cu un sărut pe furiș, cu un zâmbet jucăuș, cu o privire timidă, dar pe măsură ce timpul trece, iubirea crește. Da, crește! Ajungi la momentul și stadiul în care nu îți mai poți imagina viața fără iubirea aia, în care nu poți trăi dacă nu îi vezi ochii, în care nu poți respira dacă nu îi săruți buzele, da...asta e iubirea absolută. Totul pare a fi perfect, dar uneori perfectul în viață e stricat. Și atunci, cum ai reacționa când te vei trezi singur, fără perechea de ochi care îti aducea alinarea?

Vei realiza că ești doar tu, tu cu tine. Marea ta iubire a plecat, s-a spulberat și în urma ei au rămas doar amintirile, amintiri sparte în mii și mii de bucățele. Încerci să te repari, să te ridici de la pământ, să zâmbești și să te încrezi din nou în oameni, însă bam, altă lovitură de grație, iubirea ta se întoarce. Se întoarce cu noi promisiuni și cu multe regrete, după ce te-ai refăcut, îi mai dai o șansă să te distrugă și a doua oară.

Vezi, iubirea e frumoasă și oarbă. Frumoasă pentru când e reciprocă și oarbă pentru când ești doar pe post de "pansament" !