Doi necunoscuți

Mă întreb ceva, ce doare mai tare indiferența sau ura? Ura trece! Doare, dar trece. E la fel ca dragostea, atunci când ajungi de la agonie la extaz, de la bucurie la necaz, doar atunci simți ura. Este acel sentiment paralel iubirii. Așa e și în cazul meu, de la dragoste la ura e un singur pas, și nu mă refer doar la dragostea dintre iubiți, ci și la cea dintre prieteni și familie. Prefer ura decât indiferența.

Indiferența e o boala grea, grea de dus și de purtat în spate. Îmi ești indiferent, de parcă nu te-am cunoscut, îți sunt indiferentă, de parcă nu m-ai cunoscut. Ne purtăm ca 2 necunoscuți. Ca acei 2 necunoscuți care nu s-au iubit, care nu și-au dăruit sufletul unui celuilalt, care nu și-au pus viața și întreaga existentă în mâinile celuilalt. Ne purtăm ca doi copii.

Cică ne renovăm sufletele, cum se poate asta când tot ce aud e glasul tău ca un ecou, când tot ce văd e chipul tău ca un tablou? De ce ne mințim singuri? Indiferența doare foarte tare. De ce nu întelegi, de ce nu înțeleg? Câte dovezi îți mai trebuie, câte dovezi îmi mai trebuie pentru a realiza că nu te-am uitat? Chiar dacă nu te-am uitat, ne-am iertat de prea multe ori, ne-am făcut de prea multe ori rău singuri...de ce să continuăm acest joc de Vice-versa? Iubirea te face să zbori, să plutești, să emani fericire și să radiezi de bucurie, nu să plângi zi și nopți în neștire. Fie ne iubim, fie rămânem foste iubiri!

Așadar, îți dau în dar întreg trecutul nostru, întreaga mea iubire, pentru a face ce dorești cu ea. Fie o păstrezi, fie te urci pe un pod ( știi tu care) și o împrăștii, o lași să zboare și să facă lumea mai bună, așa cum noi la un moment dat o faceam. Te iubesc!